Poveste de iarna

Gelozia acapareaza armonia regatului Siciliei inca din primul act al Povestii de Iarna a lui W. Shakespeare, piesa regizata de Alexander Hausvater la Teatrul National Timisoara. Leontes, monarhul tarii, isi plimba silueta invaluita de un aer inabusitor a arogantei si a gloriei prin colturile palatului, reusiind sa ii tina la distanta pe cei dragi, cat si pe cei ce il slujesc cu loialitate neconditionata. Cu toate acestea, aceasta nebunie a regelui reuseste sa evadeze de sub masca atat de bine fixata ranindu-i pe cei ce il iubesc. Jucat cu o brilianta minunata de Ion Rizea, Leontes este un om de o cruditate si o gelozie zmintita, o irationalitate fatala si nejustificata in propriile suspiciuni cum ca sotia sa, Hermione, la tradat.

Interpretii lui Shakespeare au incercat sa elucideze sursa distrugatoare a acestui rege benevol devenit peste noapte un tiran. Sa fie oare posibil ca regina sa ii fi oferit mai multe motive de banuiala decat se poate percepe la o prima vedere? Sau sa fie gandul tradarii din partea celui mai bun prieten al sau ce l-a impins spre nebunie?

Privind desfasurarea piesei nu reusesti sa iti opresti gandurile in analiza complexelor si a motivelor, ci traiesti alaturi de personaje, esti acaparat de intensitatea sentimentelor, a autencitatii lor si, mai ales, de familiaritatea acestora.

Chiar daca Leontes isi condamna sotia si fetita nou-nascuta la moarte, putem observa sub aceea masca de tiran farame de bunatate, o frica a propriei constiinte. Avalansa actiuniilor crude si nemiloase ne face sa simtim furie si ura, dar, in acelasi timp, mila pentru un suflet care si-a pierdut ratiunea in mainile geloziei.

Ion Rizea a reusit sa aduca in fata noastra transparenta fiintei intunecate a regelui, pastrand, totusi, acel mister esential pentru lucrarea de arta ‘Poveste de Iarna’. Abordarea pierderii si a ispasirii, concepte nascute din mintea lui Shakespeare, ne ofera caractere individuale de o adevarata splendoare pe care le postuleaza intr-un dimensiune unde dorinta lor nu le apartine, iar soarta sufera morbide schimbarii reusind sa scoata la suprafata cele mai animalice si urate ganduri ale lor.

Cum prestatia continua, devenim complici la actiuni profunde si miscatoare: un Oracol din templul lui Apollo, un om devorat de un urs, o printesa rebela care si-a castigat anii in gandul ca este fiica de oier si o scena de pura originalitate decorata de peisaje rupte din povesti unde zapada, tunetele, soarele si animalele redau melanjul naturii copt in gandurile autorului.

Parasim intunecata lume a geloziei si ne indreptam spre viitor, mai exact un salt de 16 ani unde ne intalnim cu o lume a fericirii si a lipsei de probleme. Este locul in care o gasim pe fata, crezuta moarta sau disparuta de unii, a lui Leontes. Perdita, interpretata de Claudia Ieremia, este o copila de o frumusete nemaiintalnita pana atunci, indragostita de tanarul print Florizel, fiul lui Polixenes.  Cei doi intalnesc diferite obstacole in lupta lor pentru dragoste, dar nu renunta. ‘Zei in toata perfectiunea lor tot iubirii se inchina’ este declaratia care motiveaza pasul casatoriei a celor doi rebeli fara cauza.

Actul final desfasurat in Sicilia, locul in care Perdita si Florizel au fugit pentru a se iubii liberi, este absolut emotionant. Regasirea fiicei de catre Leontes reuneste o prietenie de mult apusa cu Polixenes. Furia se transforma in bucurie, uratenia in frumusete, renegarea in acceptiune, atmosfera fiind acaparata de conceptul timpului care aduce iertare. O creatie revelatoare a mintii omului cu baze bine conturate in expresia: Visurile sunt jucarii. Visurile mint. Dar eu cred in visurile astea.